Stimate Domnule Klaus Iohannis - Preşedinte al României,
Sibianul
Cioran, reflectând la bilanţul apocaliptic al secolului XX, a scris:
“Istoria universală nu e altceva decât o repetare de catastrofe în
aşteptarea unei catastrofe finale”.
Cele mai mari catastrofe genocidare din istoria omenirii au fost înfăptuite de nazism şi de comunism: 10 milioane de oameni au fost ucişi în numele nazismului şi peste 100 de milioane de oameni au fost ucişi în numele comunismului.
De curând, au fost comemorate la nivel internaţional cele 10 milioane de victime
ale Holocaustului nazist, cărora le-aţi adus cuvenitul omagiu. Pentru
ca niciodată să nu mai fie posibilă repetarea crimelor naziste, ele au
fost condamnate exemplar în cadrul Procesului internaţional de la Nürnberg.
Dar,
spre dezonoarea umanităţii şi a fostelor ţări comuniste, nu există o zi
internaţională pentru comemorarea victimelor Holocaustului comunist,
iar
vinovaţii pentru cele peste 100 de milioane de oameni ucişi în numele
acestuia nu au fost judecaţi nici la nivel internaţional şi nici la
nivel naţional.
Domnule Preşedinte, — aşa cum v-am scris săptămâna trecută într-un apel comun către domnia voastră, către Primul Ministru, către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, către Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi către Ministrul Justiţiei, apel publicat de Agenţia Naţională de Presă în data de 23 ianuarie a.c., anexat prezentei scrisori –, vă
aflaţi în fruntea poporului care a suportat cel mai cumplit regim
politic din Europa postbelică, singurul care s-a prăbuşit sângeros, cu
peste 1100 de victime. Ca urmare, România are datoria morală de a fi
prima ţară care să organizeze Procesul Comunismului.
Viitorul Proces al Comunismului de la Bucureşti ar putea fi un prim exemplu de condamnare juridică a totalitarismului comunist, şi, totodată, o premiză a condamnării internaţionale a acestuia.
Domnule Preşedinte,
în numele societăţii civile pe care am reprezentat-o timp de 22 de ani
în perioada 1990-2012 şi în numele cetăţenilor ale căror deziderate le
reprezint oficial sau neoficial în Senatul României, vă rog să vă exprimaţi opinia faţă de prezenta solicitare de importanţă naţională şi internaţională, şi să mediaţi între puterile statului, între stat şi societate, aşa cum prevede Constituţia, pentru împlinirea acestei cerinţe legitime a societăţii româneşti. Aşadar, vă solicit să faceţi toate demersurile necesare pentru declanşarea Procesului juridic al regimului comunist din România.
Domnule Preşedinte, Holocaustul
comunist în România a fost uriaş: între cinci sute de mii şi două
milioane de români au fost ucişi în numele comunismului. Dar pe lângă
cei ucişi, au existat milioane de deţinuţi politici, deportaţi şi
obligaţi la muncă forţată. Întregul popor român a fost supus terorii
bolşevice. Comuniştii veniţi în România pe tancurile sovietice au
acţionat pentru dispariţia culturii române, a poporului român şi a ţării
noastre.
Stând
de vorbă în anii ‘90 despre acest subiect cu respectata Monica
Lovinescu, cea care a luptat întreaga viaţă împotriva totalitarismului
comunist, domnia sa mi-a spus – citez din memorie: “Sunt de acord să
iertăm, cu condiţia să ştim pe cine anume iertăm. Cu nume şi prenume!” Adolf Hitler, Hermann Göring, Martin Bormann, Joseph Göbbels, Rudolf Hess, Joachim von Ribbentrop şi alţi criminali nazişti au fost la fel de vinovaţi precum responsabilii pentru Holocaustul comunist din România şi din alte ţări. Ei trebuie judecaţi post-mortem.
Primul deziderat al „Proclamaţiei pentru România” pe care am lansat-o cu zece ani în urmă, a fost Procesul Comunismului. Citez: „Având
în vedere că România a îndurat cel mai cumplit regim comunist din
Europa, ea fiind singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut
cu vărsare de sânge, România trebuie să fie prima ţară în care să aibă
loc Procesul Comunismului. Propunem organizarea acestuia în cursul
anilor 2005-2006, condamnarea tuturor crimelor, ororilor şi abuzurilor
comise de regimul comunist; condamnarea
celor mai multe dintre acestea ar trebui să fie exclusiv morală, în
spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale.” (30 aprilie 2005, pag.1, ziarul de audienţă naţională „Ziua”).
Marele cărturar Mircea Vulcănescu a murit în 1952 ca un sfânt, în închisoarea comunistă a elitei intelectuale româneşti, în urma regimului de exterminare la care a fost supus. Ultimele lui cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”
Domnule
Preşedinte, am convingerea că veţi acţiona just şi demn pentru
declanşarea procesului juridic al totalitarismului comunist, întrucât
timp de 14 ani aţi fost primar al Sibiului, oraş martir al revoluţiei
anticomuniste.
În
urmă cu doi ani, v-am prezentat demersurile mele legate de Procesul
Comunismului şi am avut convingerea că sunteţi de acord cu acestea.
Recent, aţi participat la comemorarea primei mari crime a regimului comunist din România, comise cu 70 de ani în urmă, în ianuarie 1945, când peste 75.000 de cetăţeni români etnici germani, printre care şi bunicii domniei voastre, au fost deportaţi în lagare de muncă forţată din Uniunea Sovietică
pentru a “reconstrui” economia devastată de război. 20% au murit.
Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950, aşa
cum se arată în Raportul pe care l-am redactat acum zece ani, în numele
societăţii civile.
Cu încredere,
Sorin Ilieşiu – senator de Sibiu
30 ianuarie 2015
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
ANEXĂ
Comunicat de presă – Senator Sorin Ilieşiu
(publicat de Agenţia Naţională de Presă – AGERPRES, 23 ianuarie 2015)
Apel pentru Procesul Comunismului
Către
Preşedintele României – Domnul Klaus Iohannis
Primul Ministru al României – Domnul Victor Ponta
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Doamna Livia Doina Stanciu
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii – Domnul Marius Badea Tudose
Ministrul Justiţiei – Domnul Robert Cazanciuc
Excelenţele voastre,
Comemorăm
un sfert de secol de la căderea totalitarismului comunist, regimul
politic care a stabilit recordul criminalităţii în istoria universală,
cu peste 100 de milioane de oameni ucişi pe parcursul a şapte decenii, în numele comunismului.
Până
în prezent, totalitarismul comunist nu a fost condamnat în cadrul unui
proces juridic la fel cum a fost condamnat totalitarismul nazist în
Procesul de la Nürnberg.
România
are datoria morală de a fi prima ţară care să organizeze Procesul
Comunismului, deoarece a suportat cel mai sever regim politic comunist
din Europa postbelică, singurul care s-a prăbuşit sângeros, cu peste
1100 de victime.
Viitorul Proces al Comunismului de la Bucureşti ar putea fi un prim exemplu de condamnare juridică a totalitarismului comunist, şi, totodată, o premiză a condamnării internaţionale a acestuia.
Excelenţele voastre, în
numele societăţii civile pe care am reprezentat-o timp de 22 de ani în
perioada 1990-2012, şi în numele cetăţenilor ale căror deziderate le
reprezint oficial sau neoficial în Senatul României, vă solicit să faceţi demersurile necesare pentru declanşarea Procesului juridic al regimului comunist din România.
În cadrul „Proclamaţiei pentru România” pe care am lansat-o în urmă cu zece ani, primul deziderat al acesteia a fost Procesul Comunismului. Citez: „Având
în vedere că România a îndurat cel mai cumplit regim comunist din
Europa, ea fiind singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut
cu vărsare de sânge, România trebuie să fie prima ţară în care să aibă
loc Procesul Comunismului. Propunem organizarea acestuia în cursul
anilor 2005-2006, condamnarea tuturor crimelor, ororilor şi abuzurilor
comise de regimul comunist; condamnarea celor mai multe dintre acestea
ar trebui să fie exclusiv morală în spiritul iertării creştine şi al
reconcilierii naţionale.” „Proclamaţia pentru România” a fost publicată integral în 30 aprilie 2005, pe prima pagină a ziarului de audienţă naţională „Ziua”.
Faţă de acest deziderat, răspunsul fostului Preşedinte Traian Băsescu a fost că, în lipsa unor dovezi şi a unui raport, nu pot fi condamnate crimele comuniste. Ca urmare, am redactat în numele societăţii civile Raportul pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal. Acest raport a fost prezentat în 5 oct. 2005 de BBC-România http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/10/051005_raport_comunism.shtml şi
a fost publicat integral în presa scrisă de audienţă naţională,
împreună cu apelul pentru condamnarea comunismului pe care l-am adresat
fostului preşedinte al României. Domnia sa a ignorat acest raport, dar a
înfiinţat o comisie prezidenţială pentru elaborarea unui nou raport. În
baza acestuia, fostul Preşedinte a condamnat, formal şi fără urmări,
regimul comunist. Dar numeroase instituţii, organizaţii şi personalităţi
au contestat atât condamnarea cât şi noul raport. Timp de zece ani,
până la sfârşitul mandatului său, fostul preşedinte a ignorat primul
deziderat al Proclamaţiei pentru România: Procesul Comunismului.
Totuşi, în ultimii trei ani, datorită preşedinţilor IICCMER Andrei
Muraru şi Radu Preda, numiţi de premierul Victor Ponta, au fost trimişi
în judecată câţiva dintre cei responsabili pentru crime comuniste. Dar
în primul rând trebuie judecaţi principalii responsabili pentru
criminalitatea regimului comunist din România, chiar dacă aceştia nu mai
sunt în viaţă.
Stimate Domnule Klaus Iohannis, Preşedinte al României,
Am
convingerea că veţi acţiona în mod just şi demn pentru declanşarea
procesului juridic al totalitarismului comunist, întrucât aţi fost timp
de 14 ani primar al Sibiului, oraş martir al revoluţiei anticomuniste.
În
urmă cu doi ani v-am prezentat demersurile mele legate de Procesul
Comunismului şi am avut convingerea că sunteţi de acord cu acestea.
Recent, aţi participat la comemorarea primei mari crime a regimului comunist din România, comise cu 70 de ani în urmă, în ianuarie 1945, când peste 75.000 de cetăţeni români etnici germani, printre care şi bunicii domniei voastre, au fost deportaţi în lagare de muncă forţată din Uniunea Sovietică
pentru a “reconstrui” economia devastată de război. 20% au murit.
Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950, aşa
cum se arată în Raportul pe care l-am redactat acum zece ani.
Aşadar, vă rog să vă exprimaţi opinia faţă de prezenta solicitare pe care o consider de importanţă naţională, şi să mediaţi între puterile statului, între stat şi societate, aşa cum prevede Constituţia, pentru împlinirea acestui deziderat legitim al societăţii româneşti.
Excelenţele voastre,
Comemorăm un sfert de secol de la derularea procesului soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu, considerat un act de dezonoare naţională şi, totodată, o „mascaradă judiciară” (principalul cap de acuzare, „genocidul a 60.000 de morţi în
zilele revoluţiei”, nu a fost confirmat, numărul de victime
înregistrate până la arestarea soţilor Ceauşescu fiind de 162). În acest
context, vă propun să analizaţi posibilitatea rejudecării acestui proces în cadrul viitorului Proces al Comunismului.
Rechizitoriul împotriva regimului Ceauşescu
ar trebui să fie reprezentat de capetele de acuzare cu numerele 7, 11,
15, 16, 17, 18, 19, 20 şi 21 din raportul prezentat în finalul acestui
mesaj. Acest proces ar fi trebuit să reprezinte debutul Procesului Comunismului.
Excelenţele voastre,
Începând
din 1944, liderii comunişti din Uniunea Sovietică şi trimişii lor în
România au acţionat pentru dispariţia prin sovietizare a statului român,
a naţiunii române şi a elitelor ei (culturale, bisericeşti, financiare
şi ţărăneşti), interzicerea religiei, introducerea ateismului şi
distrugerea clasei ţărăneşti care reprezenta 80% din populaţie.
Teroarea
comunistă a fost instaurată în România prin cea mai temută poliţie
politică din Europa postbelică – Securitatea (înfiinţată după model
sovietic în 1948) – şi prin cel mai mare număr de victime raportat la
numărul populaţiei în Europa comunizată.
În
viitorul Proces al Comunismului trebuie să se ţină cont de faptul că nu
noi, românii, am inventat regimul comunist şi l-am instaurat cu forţa
în mod nelegitim, nu noi l-am implementat ca un regim criminal. În
schimb, noi am fost condamnaţi să-l trăim şi să-i îndurăm fărădelegile
şi crimele, căutând să ne salvăm limba, cultura şi ţara, să ne salvăm
fiinţa naţională de la desfiinţare. Această salvare a fost meritul
poporului român, inclusiv al unor lideri comunişti.
Excelenţele voastre,
Rechizitoriul viitorului Proces al Comunismului ar
trebui constituit din cele 21 de capete de acuzare ale raportului
prezentat în continuare. Acestea reprezintă, în cea mai mare parte, un
rezumat concis al materialului elaborat de Centrul Internaţional de
Studii asupra Comunismului condus de d-l Romulus Rusan în cadrul
Fundaţiei Academia Civică al cărei Consiliu ştiinţific a fost şi este
format din: Stéphane Courtois – coordonatorul celei mai prestigioase istorii a comunismului mondial – „Cartea neagră a comunismului: crime, teroare, represiune” – 1997 (Centre National de Recherches Scientifiques, Paris), Dennis Deletant (London University), Vladimir Bukovski (Cambridge), Thomas Blanton (National Security Archives, George Washington University, Washington D.C.), Helmut Müller-Enbergs (Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI, Berlin), Şerban Papacostea (academician, Bucureşti), Alexandru Zub (academician, Institutul ”A.D.Xenopol” Iaşi). Materialul documentar de mai sus este cuprins în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
de la Sighet, iniţiat în 1993 de d-na Ana Blandiana şi d-l Romulus
Rusan. Argumentele recunoaşterii caracterului riguros ştiinţific al
materialului documentar al Memorialului de la Sighet, sunt următoarele: (a) în 1997, Parlamentul Romaniei l-a declarat ansamblu de interes naţional;
(b) în 1998, Consiliul Europei îl considera printre primele trei locuri
de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la
Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa; (c) în 2004, seminarul
internaţional de la Weimar l-a recunoscut ca cel mai obiectiv ştiinţific
dintre toate memorialele existente în fostele ţări comuniste.
Prezentăm fragmentele cele mai importante ale acestui raport:
RAPORT pentru condamnarea regimului politic comunist
din România (1945-1989) ca nelegitim şi criminal
- raport propus de Sorin Ilieşiu Preşedintelui României Traian Băsescu, în oct. 2005, în numele societăţii civile -
[…]
Citat din mărturia lui Corneliu Coposu (1914-1995),
liderul anticomunismului şi al creştin-democraţiei din România postcomunistă.
“Poporul
român a fost singurul dintre popoarele ocupate de sovietici, din
sud-estul Europei, care n-a capitulat după ocupaţia sovietică şi care a
protestat retrăgându-se în munţi, formând echipe de rezistenţă. Poporul
român n-a dezarmat după ce toate statele din jurul nostru s-au resemnat
în a accepta comunismul care le-a fost impus de armata de ocupaţie
sovietică, şi enumăr: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia,
Polonia, Germania de răsărit. Doar partidul nostru (P.N.Ţ.) a dat
272.000 de oameni arestaţi dintre care trei sferturi au murit în
închisoare. Asta a fost adevărata rezistenţă românească. Victimele
acestei rezistenţe au fost pe de o parte intelectualitatea română,
ofiţerimea română, tot ceea ce a avut ca suprastructură neamul românesc,
în frunte cu toţi şefii de partide, toţi foştii miniştri, foştii şefi
de şcoală, foştii oameni de înaltă gândire filozofică, oameni care s-au
realizat în toate domeniile. N-a scăpat nici unul de această persecuţie
comunistă. Au fost sacrificaţi sute de mii de oameni care au murit în
cele 50 de locuri de detenţie, în cele câteva zeci de lagăre, în
lagărele de muncă, la canalul Dunăre – Marea Neagră, în toate
instituţiile represive care au vânat tot ceea ce reprezenta o
luciditate, o gândire, o dorinţă de independenţă în poporul român.
Regimul comunist a concentrat, cu evident scop de exterminare, pe cei
socotiţi că reprezintă vârfurile rezistenţei anticomuniste. Puşcăria
nici nu avea rostul să conserve deţinuţii, ci dimpotrivă, să suplinească
ezitările puterii politice de a-i lichida prin glonţ. De aceea au fost
atât de puţini supravieţuitori. Sigur că scopul a fost realizat în
proporţie de 90%. În orice caz, am verificat pe viu proverbul românesc să nu-i dea Dumnezeu omului atât cât poate să suporte. Omul suportă extraordinar de mult, peste limita pe care şi-ar îngădui-o să şi-o imagineze.” (Notă: fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin de Corneliu Coposu).
[…]
Regimul comunist din România (1945-1989)
a fost nelegitim şi criminal, având în vedere următoarele:
1). Trădarea
intereselor României de către guvernul dominat de comunişti, impus de
Stalin în martie 1945. Anexarea nedreaptă şi prin forţă a României la
imperiul sovietic, începând din 1945. În
februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Yalta la care au participat
Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie, reprezentate la vârf
de Stalin, Roosevelt şi Churchill. Printre acordurile neoficiale
convenite a fost reconfirmată “influenţa” de 90% a Uniunii Sovietice în
România, procent impus de Stalin lui Churchill cu patru luni în urmă, la
Moscova. În timp ce la Yalta se pecetluia sacrificarea României
ignorându-i-se în acelaşi timp meritele deosebite, armata română îşi
continua campania antinazistă eliberând Ungaria, Cehoslovacia şi o parte
a Austriei. (…) La 6 martie 1945, imediat după acordul de la Yalta şi
conform prevederilor neoficiale ale acestuia, Stalin impune în România
un guvern-marionetă dominat de comunişti, guvern care îşi va îndeplini
sarcina de a începe sovietizarea ţării. (…)
2). Instaurarea nelegitimă şi prin forţă a puterii comuniste prin fraudarea uriaşă a alegerilor din 1946. În
condiţiile de teroare instaurată de comunişti, alegerile din noiembrie
1946 au fost câştigate cu o majoritate covârşitoare de opoziţia
anticomunistă care a obţinut între 70% şi 90% din voturi, conform unor
mărturii orale şi unor documente. Însă comuniştii au inversat pur şi
simplu rezultatul oficial: 70% în favoarea blocului politic dominat de
comunişti. Fraudarea uriaşă a alegerilor a constituit o crimă împotriva
poporului român, prin furtul voinţei naţiunii. (…)
3).
Trădarea de către puterea comunistă din România a intereselor
fundamentale ale României prin acceptarea condiţiilor nedrepte ale
Tratatului de pace de la Paris din 1947.
· În
cadrul tratativelor Conferinţei de pace de la Paris din 1946-1947 şi
prin semnarea Tratatului de pace (10 februarie 1947), puterea comunistă
din România, respectiv guvernul-marionetă dirijat de Stalin, se face
vinovat că a acceptat ca României să nu i se recunoască statutul de ţară
co-beligerantă conform meritelor României în lupta antinazistă, ci
dimpotrivă, puterea comunistă a acceptat ca România să fie tratată ca o
ţară învinsă de Uniunea Sovietică. (…) Puterea comunistă (din România) a
ignorat eforturile umane şi economice pe care România le făcuse pentru
cauza Naţiunilor Unite, precum şi faptul că datorită alăturării României
la coaliţia antinazistă începând din august 1944, al doilea război
mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe
frontul antinazist viaţa a peste 100.000 de militari, România
plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii după
Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie.
· În
cadrul tratativelor Conferinţei de pace, puterea comunistă (din
România) a ignorat nelegitimitatea înţelegerii dintre Stalin şi Hitler
prin pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi nelegitimitatea ocupării de
către Uniunea Sovietică, în 1940, a teritoriilor româneşti Basarabia,
Bucovina de nord şi ţinutul Herţei. Nu a fost invocat faptul că ultimele
două nu au aparţinut niciodată Rusiei, şi de asemenea nu a fost invocat
faptul că în 1918 Basarabia a decis unirea cu România, prin proprie
voinţă. Nu a fost invocată legitimitatea intrării în război a României
(în 1941) pentru a-şi elibera propriile teritorii. Acceptând condiţiile
Tratatului de pace, puterea comunistă (din România) se face vinovată că a
acceptat să fie cedate Uniunii Sovietice teritoriile româneşti
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei având o suprafaţă de
44.000 km2, locuite în acel moment de 3.200.000 de oameni,
majoritatea etnici români. Ulterior, aceştia au fost supuşi
deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în
lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în
masă, precum şi a altor forme de exterminare. Teritoriile româneşti
cedate de puterea comunistă au fost masiv colonizate cu populaţii
alogene.
· De
asemenea, puterea comunistă a acceptat să plătească Uniunii Sovietice
despăgubiri în valoare de 300.000.000 dolari şi a acceptat ca România să
fie în continuare ocupată de trupe ale armatei sovietice pentru încă 90
de zile. Ulterior, armata sovietică de ocupaţie a rămas în România până
în 1958, întreţinerea acesteia costând 2 miliarde de dolari.
· Menţionăm
în mod suplimentar, ca un merit al Tratatului şi implicit al puterii
comuniste, recunoaşterea retrocedării teritoriilor din nord-estul
Transilvaniei la Romania, cedate în 1940 Ungariei horthyste prin
Dictatul de la Viena.
4).
Distrugerea forţată a regimului democratic multipartidic prin
lichidarea opozitiei politice democratice şi înlocuirea democraţiei cu
dictatura partidului unic (1947). Prin
distrugerea forţată a celor trei partide româneşti tradiţionale
(naţional-ţărănesc, naţional-liberal şi social-democrat), comuniştii au
făcut trecerea de la un regim democratic multipartidic la dictatura
partidului unic, partidul-stat. (…)
5). Suprimarea forţată a monarhiei (1947). (…) România
a fost transformată de sovietici din stat aliat în stat satelit.
România era singura dintre ţările ce urmau a fi sovietizate care avea un
rege iubit de popor – considerat astfel ultimul obstacol împotriva
impunerii comunismului. După ce fusese recunoscut ca unul din artizanii
sfârşitului războiului, decorat de ruşi şi americani, comuniştii l-au
silit pe M.S. Regele Mihai să abdice pentru a instaura republica de tip
sovietic. (…)
6). Sovietizarea totală, prin forţă, a României (1948). (…)
Toate instituţiile statului au fost refăcute după şablonul existent în
URSS: justiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele. Au
continuat, cu şi mai mare amploare, batjocorirea justiţiei
prin procese politice înscenate, precum şi supunerea cetăţenilor
printr-o propagandă bazată pe neadevăr având scopul uitării adevărului
(mancurtizare). (…) A fost adoptată constituţia republicii populare –
după model sovietic. A fost constituit Partidul Muncitoresc Român, (…)
organul suprem de conducere a statului (partidul-stat). Au fost
schimbaţi conducătorii principalelor culte religioase (cu scopul
aservirii totale a Bisericii ortodoxe) şi a fost interzisă Biserica
greco-catolică. A fost decretată naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie (au fost naţionalizate toate
mijloacele de producţie, de la fabricile siderurgice, la atelierele de
cremă de ghete). În mediul rural a fost copiat de la sovietici sistemul
cotelor obligatorii de cereale (…). S-au făcut mii de arestări în rândul
tineretului anticomunist, dar şi al membrilor de frunte al partidului
comunist (cei neagreaţi de Stalin şi de Dej, ca de exemplu lotul
Pătrăşcanu acuzat de “deviaţie naţionalistă”). A continuat procesul
programatic de distrugere a intelectualităţii. A fost lichidată presa
liberă. Academia Română a fost practic înlocuită în bloc cu favoriţi ai
puterii, vechii membri au fost excluşi în totalitate, doar o mică parte
fiind ulterior reprimiţi; mare parte a celor excluşi au fost arestaţi,
unii murind în detenţie. Învăţarea limbii ruse în şcoli a devenit
obligatorie, de asemenea, învăţarea istoriei partidului bolşevic şi a
geografiei Uniunii Sovietice. Predarea religiei a fost interzisă. Au
fost introduse defilările comuniste obligatorii (uneori chiar de
Sărbătoarea Sf. Paşte), iar în şcoli, în locul icoanelor au fost
introduse portretele conducătorilor comunişti.
7). Exterminarea programată a cetăţenilor prin acţiunile Securităţii, precum şi alte forme de reprimare (1948-1989). În
anii ’50, Securitatea a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe
toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată
“reţinerea administrativă “, fără mandat, anchetă şi proces. Sub
pretextul “reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni au fost
ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui
regim de exterminare în masă prin foame, istovire şi umilinţă.
Arestările se făceau pe motive politice: complot, propagandă împotriva
regimului, uneltire contra ordinii sociale etc.. După 1965 Securitatea
pretindea că apelează, profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin
aceasta se înţelegea creşterea numărului de “informatori” (“turnători”),
care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze “pericolele care
ameninţau patria”. În anii ’80, Securitatea a conceput un program
sistematic de îndoctrinare şi manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi,
înscenări, delaţiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele
pături ale populaţiei, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic
gest de independenţă al intelectualilor. Urmele acestei siluiri a
conştiinţei naţionale persistă şi azi în mentalităţile publice.
8). Exterminarea programată a deţinuţilor politici (1945–1989)
· Numărul deţinuţilor politici este estimat ca fiind între 500.000 (limita minimă)
şi 2.000.000 (limita maximă). Menţionăm că în timpul regimului
Ceauşescu numărul deţinuţilor politici a fost doar de ordinul sutelor
sau miilor, aceştia fiind camuflaţi intenţionat în infractori de drept
comun sau internaţi în spitale psihiatrice unde erau trataţi cu şocuri
electrice şi cu narcotice.
· În România au existat peste 230 de locuri de detenţie politică,
cifră în care se includ spaţiile de anchetă, de triaj, de încarcerare
propriu-zisă (penitenciarele), ca şi lagărele de muncă forţată şi de
deportare. Dacă adăugam sediile de Securitate în care deţinuţii erau
aduşi după arestare şi supuşi interogatoriilor, cifra creşte cu peste
100. Azilele psihiatrice cu caracter politic unde celor arestaţi li se
aplicau tratamente de “reeducare” erau cel puţin 15. Numărul locurilor
de execuţie, al locurilor unde s-au desfăşurat lupte între partizani şi
Securitate şi al gropilor comune descoperite în ultimii ani trece de 90.
· Regimul penitenciar al deţinuţilor politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin
lipsa aproape totală a asistenţei sanitare, a igienei ş.a.m.d.. Înainte
de a ajunge în penitenciare, în cadrul anchetelor de la Securitate,
deţinuţii politici erau de regulă torturaţi prin metode de o cruzime
extremă. Nu puţini au decedat în timpul anchetei. În penitenciare,
torturile continuau şi sub alte forme. Deţinuţii consideraţi
recalcitranţi erau izolaţi în obscuritate totală. (…) Deţinutul era
încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţia de hrană era redusă la jumătate.
În întuneric, în frig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să stea
în picioare toată ziua şi toată noaptea.
Cităm din mărturiile lui Corneliu Coposu (fragmente extrase din interviul acordat d-nei Lucia Hossu-Longin): “Am
trecut prin 17 puşcării. Am intrat în închisoare având 112 kg şi am
ieşit cântărind 51 kg. Frigul era permanent. Temperatura aproape
nemodificată şi vara şi iarna, din cauza grosimii zidurilor. Mâncarea
era şi ea de exterminare, cu aproximaţie 400-500 de calorii pe zi: o
turtă făcută dintr-un amestec de făină de mălai cu făină de seminţe de
mătură. Am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost
pus să fac manej…, bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă
de fier pentru a fi bătut la tălpi. La ieşirea din închisoare (…)
uitasem sa vorbesc. Bineînţeles că fiecare deţinut, fiind singur, era
exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai
celulelor s-au făcut multă vreme prin Morse bătut în zid, până când
sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea,
comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slabiciune în care ne găseam toţi deţinuţii acolo. Încrederea în supravieţuirea din holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei.”
În
lagărele de muncă forţată deţinuţii erau exterminaţi din cauza
eforturilor supraomeneşti, a regimului alimentar (între 500-1000 calorii
pe zi faţă de cele 2000-2500 calorii ale unui regim alimentar normal), a
lipsei de medicamente şi condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adăuga de obicei tortura din timpul muncii sau de după muncă din cauza neîndeplinirii normei.
După
expirarea pedepsei, numeroşi deţinuţi erau deportaţi în condiţii de
mizerie extremă; după 2-3 ani, adeseori urma o nouă condamnare care de
fapt însemna reluarea torturilor până la exterminarea foarte probabilă.
Prezentăm
câteva exemple de torturi cu scop de exterminare (preluate din studiile
lui Cicerone Ioniţoiu): bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa,
unii murind în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toata
viata; interzicerea tratamentului medical deţinutilor bolnavi şi
scoaterea lor la munca, în mod forţat, contrar prescripţiilor medicale,
fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere
descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în pielea goala; alergarea
deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la
lucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă şi pedepsirea unora de a sta până la
prânz în apa îngheţată; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ;
unii deţinuţi s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au
înnebunit, datorită presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi.
· Fenomenul Piteşti (1949-1951). “Ceea
ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în
Arhipeleagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a
mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti.” – Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.
Alexandr Soljeniţîn – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în
1970 – consideră că experimentul de la Piteşti este “cea mai teribilă
barbarie a lumii contemporane”. Istoricul François Furet, membru al
Academiei Franceze, consideră Fenomenul Piteşti ca “una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.
În
anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se
înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii,
poliţiştii, oamenii politici ai vechiului “regim burghezo-moşieresc”
erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile
de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica
eticheta de “duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă
socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost
inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate
“reeducare”. Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost
aplicate asupra tinerilor deţinuţi “recalcitranţi”, cu scopul de a-i
face să se umilească reciproc, să se maltrateze (fizic
şi psihic) reciproc. Victimele sunt transformate în călăi, deţinuţii
sunt torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă.
Scopul: “reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea
tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.
Exemple
de torturi psihice: a). În noaptea Paştelui, deţinuţii care refuzau
să-şi facă “autodemascarea” totală (să spună tot ce se presupunea că
n-au declarat în timpul anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi cu
materii fecale; b). Cei bănuiţi că încă ascund informaţii despre
participanţi la acţiuni anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari cu
capul în tinete cu urină; c). Deţinuţii sunt forţaţi să scuipe în gură
pe şeful lor de luptă anticomunistă, pentru a-l face să se răzbune,
“demascându-i”; d). În ziua de Crăciun, un deţinut este forţat să se
aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui Isus; ceilalţi deţinuţi
politici sunt forţaţi să stea în genunchi şi să i se închine. “Imaginaţia
delirantă a lui Ţurcanu (N.R.: şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai
ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi
se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau „botezaţi” în fiecare
dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în
timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până
ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctul
de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era
scufundat din nou. Unul dintre aceşti „botezaţi” căruia i se aplicase
sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două
luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în
hârdău, spre hazul reeducatorilor.” – Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.
În
final, majoritatea celor “reeducaţi” ajungeau să recunoască faptul că
merită orice înjosire şi că nu se pot reabilita decât parţial, devenind
ei înşişi torţionarii noilor veniţi. La cea mai mică ezitare, erau din
nou supuşi torturilor. (…)
· Munca forţată. Munca
forţată – adică folosirea deţinuţilor politici ca mână de lucru pe
diverse şantiere sau în mine – a fost larg utilizată în perioada
comunistă şi avea ca scop exterminarea în masă. Cel mai
cunoscut dintre şantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în
1950, întrerupt în 1953. Mâna de lucru era asigurată de “elementele
reacţionare”, majoritatea “reţinute administrativ”, fără proces. Canalul
era denumit “mormântul burgheziei româneşti”. După cele mai prudente
estimări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în 1950, peste
40.000 de deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşa numiţii “lucrători voluntari”.
· Femei în închisoare. În
afara închisorilor mixte, au existat unele rezervate exclusiv femeilor:
Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. Naşterea,
maternitatea capătă cu totul alte dimensiuni în închisoare. Uneori,
mamele închise erau despărţite în mod tragic de copiii lor.
9). Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă în munţi (1945-1962). Rezistenţa
împotriva comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea
conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi
condamnaţi nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului
(…), ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În
faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi s-au
refugiat în munţii României. Majoritatea acestora s-au organizat spontan
în formaţiuni sau grupuri de partizani care împânzeau munţii. Astfel,
în anii 1945-1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în
cei Meridionali, în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în
Obcinele Bucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii
Gutâiului şi Ţibleşului. Armamentul partizanilor era repezentat de
diferite arme recuperate după războiul mondial. Formaţiunile constituite
(în medie, 10-40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră pentru
puterea comunistă. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care
unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din
armată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele,
din toate categoriile sociale şi orientările politice, sprijiniţi de
săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau
adăpost. (…) Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din
munţi, a rudelor acestora, eliminarea din şcoli a copiilor lor,
folosirea unor metode sălbatice, i-a determinat pe mulţi dintre ei să se
predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi la
ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru “crima de uneltire
contra ordinii sociale”. Majoritatea au fost omorâţi. Ultimii partizani
au fost capturaţi abia în 1962. (…)
10). Represiunea împotriva Bisericii. Arestarea sau exterminarea celor care se opuneau comunismului. (1948-1989)
Comunismul a urmărit dezrădăcinarea credinţei religioase şi impunerea ateismului.
· În cazul Bisericii Ortodoxe Române
înalţii ierarhi au fost înlocuiţi în 1948, unii dintre ei murind în
condiţii suspecte, alţii fiind arestaţi şi primind “domiciliu
obligatoriu” în mănăstiri. De-a lungul anilor au fost arestaţi în jur de
2000 preoţi de mir. În plus au fost arestaţi un mare număr de călugări
şi maici. În 1959, Securitatea şi Departamentul pentru Culte au redus cu
două treimi numărul mănăstirilor şi al călugărilor, pe motiv că
aşezămintele monahiceşti ascundeau partizani din munţi şi elementele
reacţionare. Unele mănăstiri au fost evacuate prin forţa armată. În
1959-1960 au fost arestaţi sute de preoţi pe motiv că răspândesc
misticismul, predică împotriva materialismului dialectic sau se opun
orânduirii socialiste.
· Biserica Greco-catolică
(Unită cu Roma), cea de a doua biserică naţională, cu 1,5 milioane de
aderenţi români, a fost interzisă în 1948. Un număr redus de preoţi au
semnat declaraţia de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat,
episcopii şi preoţii au fost arestaţi spre exterminare. De exemplu,
episcopul greco-catolic Iuliu Hossu – cel care a citit proclamaţia de la
Alba Iulia în cadrul Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 pentru Unirea
Transilvaniei cu Ţara-mamă, a murit în captivitate.
· Biserica Romano-Catolică
a fost considerată o “oficină imperialistă”, “cuib de spioni şi
trădători” etc. pentru că avea “legături cu străinătatea”. O serie de
procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea. Ca şi în
cazul celorlalte biserici, şcolile catolice au fost desfiinţate, preoţii
“reacţionari” au fost înlăturaţi şi arestaţi.
· Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că ar fi fost “dirijate din exterior”.
11). Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare (1949-1962).
(…) Rezistenţa ţăranilor a fost însemnată: în primii ani de după
Plenara P.M.R. din martie 1949 (care a hotarât trecerea făţişă la
colectivizarea de tip sovietic) activiştii trimişi pe teren erau
refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale şi lupte cu
trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi
deportări. După datele P.M.R.-ului, între 1949-1952 au avut loc peste
80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe
de închisoare. În răscoalele din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau
libertatea alţi ţărani. Răscoala din Vadu Roşca (regiunea Galaţi), în
care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost reprimată de Nicolae
Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru intimidarea şi
“lămurirea” ţăranilor. În 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi
3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste, conform
rezultatelor anunţate de Gheorghiu-Dej.
12). Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi “vânzarea” evreilor şi germanilor.
· În
ianuarie 1945 peste 75.000 de etnici germani, cetăţeni români, au fost
deportaţi în Uniunea Sovietică pentru a “reconstrui” economia devastată
de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină în România
abia în 1949-1950.
· În
noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune
de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă
în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de
45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în
Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din
Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcaţi în
vagoane de marfă, puse sub pază militară, iar după zece-paisprezece zile
de mers au fost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască prin
forţe proprii case din chirpici sau pământ bătut, acoperite cu paie sau
stuf. În aceste aşezări – optsprezece la număr – majoritatea
deportaţilor au fost reţinuţi cinci ani, până în 1956, însă alţii au
rămas aici pentru totdeauna.
· După
revoluţia maghiară din 1956 comunitatea maghiară din Transilvania a
fost supusă persecuţiilor, fiind operate numeroase arestări.
· Prin procesele intentate sioniştilor în anii ’50 au fost efectuate persecuţiile împotriva comunităţii evreieşti din România.
· Majoritatea
cetăţenilor români de etnie germană şi evreiască au părăsit România în
anii ’70 şi ’80 printr-o cinică şi umilitoare formă de “vânzare”,
respectiv prin plătirea unei taxe oficiale substanţiale în valută forte
(USD) în schimbul aprobării cererii de plecare definitivă din
România comunistă. Această crimă istorică din punct de vedere cultural
şi spiritual a fost îndreptată împotriva celor care, trăind sute de ani
pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă
la cultura şi civilizaţia poporului român.
13). Represiunea împotriva culturii. Cenzura extremă. Arestarea intelectualilor protestatari. (1945-1989) Odată
cu instaurarea comunismului, partidul comunist a impus o orientare
pro-sovietică, proletcultistă în toate domeniile. Bibliotecile şi
librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de
vedere politic (peste 8.000). Nimic nu putea fi publicat, jucat sau
interpretat fără aprobare. S-au luat măsuri pentru lichidarea a tot ceea
ce însemna legătura cu tradiţiile europene şi cu propriile tradiţii.
Istoria României a fost falsificată. S-a trecut la înlocuirea
caracterului naţional al culturii cu “realismul socialist”. Cultura şi
învăţământul au fost pervertite. Valorile autentice au fost distruse
fiind înlocuite cu false valori. Numeroşi oameni de cultură au fost
aruncaţi în închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un
adevărat genocid cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în
mentalităţile publice.
14). Reprimarea mişcărilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari. Pentru
lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată
prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Ecouri ale acestei
mişcări anticomuniste s-au simţit însă în toate ţările est-europene. În
România, cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. În câteva
centre universitare au avut loc proteste soldate cu numeroase arestări
şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la
Timişoara, unde au fost 300 de arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj
s-au constituit grupuri organizate, care au încercat o solidarizare sau o
simultaneizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia
autorităţilor a fost imediată – arestarea studenţilor, suspendarea
cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii
studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor.
15).
Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi Braşov
(1987). Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari. (…)
O parte dintre protestatari au fost arestaţi şi trimişi la închisoare,
mare parte fiind obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte regiuni
ale ţării. (…)
16). Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70’ şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi. În
1979 a luat naştere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România,
organizaţie paralelă celor oficiale; întemeietorii sindicatului şi cei
înscrişi ca membri au fost arestaţi şi internaţi în aziluri psihiatrice
cu regim de reeducare. Începând cu Mişcarea Paul Goma şi S.L.O.M.R., cu
acţiunile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv şi ale
altor opoziţionişti din diferite oraşe şi medii, continuând cu
“propaganda împotriva orânduirii socialiste” întreprinsă de zeci de
tineri, între care Radu Filipescu, încheind cu omorârea inginerului
Gheorghe Ursu, cu condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu şi
cu editarea ziarului clandestin “România” de către un grup de ziarişti
curajoşi, între care Petre Mihai Băcanu, toate acestea reprezintă cazuri
de excepţie dintr-o ţară care fusese redusă la tăcere şi supunere.
17).
Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările din anii
’80. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi
locuinţele. (…) Demolările făcute – în
Bucureşti în anii 1980 de regimul lui Ceauşescu – au fost cele mai grave
operaţii de distrugere a patrimoniului istoric şi cultural. Au fost
distruse 29 de biserici şi mănăstiri, unele vechi de peste 300 de ani,
alături de nenumărate case familiale, blocuri şi clădiri publice. (…) De
asemenea, în majoritatea centrelor istorice ale oraşelor au fost făcute
demolări pentru a fi construite “centre civice”. (…)
18). Consecinţele criminale ale “politicii demografice” (1966-1989). În scopul oficial al creşterii populaţiei, începând din 1966 şi până la Revoluţia din 1989 au fost interzise avorturile (în urma decretului
dat de Ceauşescu în 1966). Femeile aflate la vârsta fertilităţii erau
supuse unui examen ginecologic obligatoriu pentru a fi luate în evidenţă
în situaţia în care erau gravide şi pentru a se constata dacă folosesc
mijloace contraceptive (cele mai uzuale fiind “steriletele”). Femeile
însărcinate care nu doreau să păstreze sarcina apelau la forme
rudimentare şi extrem de riscante de avort clandestin. Se estimează că
datorită acestor tentative, au decedat peste 10.000 de femei. Mulţi
copii nedoriţi de părinţi s-au născut cu probleme grave de sănătate, în
această perioadă crescând mortalitatea infantilă. (…) O parte dintre
aceşti copii (probabil câteva mii) au murit la vârste fragede. (…)
19).
Obligarea intenţionată şi nejustificată a imensei majorităţi a
populaţiei României, în special în anii ’80, de a trăi în condiţii de
mizerie extremă.
Câteva exemple datorită cărora starea generală de sănătate a populaţiei
a fost grav afectată: înfometarea populaţiei prin “raţionalizarea
alimentaţiei” şi cartelarea alimentelor de bază (carne, făină, ouă, unt,
zahăr, ulei etc.); neacordarea frecventă a asistenţei medicale de
urgenţă în cazul persoanelor în vârstă; oprirea intenţionată a căldurii
şi lipsa cronică a apei calde în blocurile de locuinţe; oprirea
intenţionată a energiei electrice, a gazului metan şi a apei (de regulă,
aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necunoscute şi fără o
avertizare prealabilă; situaţiile de reluare a livrării de gaz metan au
determinat accidente şi cazuri grave de intoxicare cu gaz, unele
soldându-se cu decese); în anii ’80, iluminatul public a fost oprit
total sau aproape total.
20). Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. Toate
formele de reprimare fizică şi pshihică, toate formele de mizerie
materială şi morală, menţionate anterior în mod explicit sau implicit,
au reprezentat tot atâtea mijloace de lezare a demnităţii umane, de
umilinţă, de dezonorare, de înjosire, de degradare, de terorizare. Toate
acestea au sădit în sufletul cetăţenilor români frica de sine şi frica
de semeni, spaima generalizată, desperarea, deznădejdea, exasperarea,
sentimentul zădărniciei, neîncrederea în sine şi în semeni, suspiciunea
faţă de oricine – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de persoanele
cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentat în mod programatic
mijloace de supunere şi de menţinere a puterii comuniste.
21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989. Spre
deosebire de toate celelalte ţări foste comuniste din Europa în care
comunismul a căzut fără nici o victimă (sau aproape fără victime),
România a fost singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut
cu vărsare de sânge. Populaţia civilă paşnică şi neînarmată
a fost masacrată: peste 1.100 de morţi şi peste 3.300 de răniţi.
Numărul de victime vorbeşte de la sine despre criminalitatea regimului
comunist din România.
Menţiune: În
rechizitoriul viitorului Proces al Comunismului, captele de acuzare
prezentate mai sus vor trebui completate cu faptele condamnabile
descoperite ulterior redactării prezentului raport.
Excelenţele voastre,
În 1952, marele cărturar Mircea Vulcănescu a murit ca un sfânt, la 48 de ani, în penitenciarul elitei intelectuale româneşti, în urma regimului de exterminare la care a fost supus. Ultimele lui cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”
“Cine uită, nu merită!” – ne avertiza Nicolae Iorga. “Dacă ne uităm trecutul, suntem condamnaţi să-l repetăm” – afirma George Santayana. Nu avem voie să uităm crimele comuniste, pentru ca acestea să nu se mai repete niciodată.
Niciodată nu e prea târziu pentru a se face dreptate. „Condamnarea
celor mai multe dintre crime ar trebui să fie exclusiv morală, în
spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale” – aşa am
propus în urmă cu zece ani în Proclamaţia pentru România. Testamentul
moral al celor ucişi în numele comunismului a fost: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”
Cu încrederea că „nu vom uita şi vom merita”,
Sorin Ilieşiu – senator de Sibiu
23 ianuarie 2015